Cum formăm jucători cu personalitate?

Majoritatea antrenorilor au fost jucători înainte de a trece la o carieră în antrenorat. Ca jucători, am fost implicați activ în joc. Noi am fost protagoniștii, am fost în mijlocul acțiunii. Noi am fost actorii principali. Lumina reflectoarelor a strălucit asupra noastră. Cu toate acestea, atunci când am trecut la rolul de antrenor, am devenit regizorul din culise. Inevitabil am făcut un pas înapoi, în spatele cortinei.

Pentru mulți antrenori, acest rol de „regizor” nu este suficient de bun, așa că insistăm să luăm toate deciziile. Ne uităm la jucătorii care iau propriile decizii, și ne gândim la ce am fi făcut noi dacă am fi fost în această situație ca jucător. Această abordare duce la un stil de coaching sufocant, unul în care antrenorul comentează în timp real ce ar trebui sau nu ar trebui să facă jucătorii. Ca în orice mediu de acest gen, totul devine sufocant pentru jucători. Ca să nu mai spun că antrenorul devine frustrat pentru că inevitabil jucătorii vor lua propriile decizii și de multe ori ele vor fi diferite de ceea ce ar fi făcut antrenorul.

Studiile arată că jucătorii învață cel mai bine atunci când se află în medii care le permit să fie creativi, fără frica de a face greșeli.

AȘADAR, CUM CREĂM UN ASTFEL DE MEDIU?

Ei bine, putem începe cu noi înșine și cu emoțiile pe care le trăim în timpul antrenamentelor și meciurilor.

Totul începe prin schimbarea modului în care interacționăm cu jucătorii. Trebuie să ne îndepărtăm de abordarea în care îi tratăm pe copii ca pe o extensie a noastră ca jucători. Ceea ce vreau să spun prin asta este că nu mai considerăm acțiunile lor drept corecte sau incorecte pe baza a ceea ce am fi făcut noi ca jucători. Această abordare va duce întotdeauna la frustrare.

În schimb, pornim din perspectiva lor și din modul în care intenționează să rezolve problema care se află în fața lor. Putem face acest lucru punând întrebări pentru a-i înțelege mai bine. Iată lucrurile pe care trebuie să le știm:

CE AU VĂZUT? CUM AU EXPERIMENTAT SITUAȚIA?

Întrebările noastre ar trebui să aibă ca scop obținerea perspectivei jucătorului. Trebuie să înțelegem mai bine ce vedeau și simțeau ei în acel moment.

Ce încercau să facă? Care era intenția lor?

1. Nu vrem să ne asumăm deciziile jucătorilor. Obiectivul întrebărilor noastre în astfel de momente este să înțelegem decizia jucătorilor, de a-i sprijini dacă situația respectivă o impune.

2. Cum ar putea ei să contribuie mai bine la succesul echipei în acea situație? Există modalități mai eficiente de a rezolva faza respectivă?

3. În cele din urmă, trebuie să știm cum putem ajuta. În cele mai multe cazuri, copiii încă nu au inteligența fotbalistică pentru a rezolva situația respectivă, caz în care îi sprijinim dând sens la ceea ce tocmai au experimentat și colaborând cu ei la posibile soluții.

Această abordare ne cere să folosim situațiile pe care le prezintă jocul ca problema pe care jucătorii încearcă să o rezolve. De acolo, nu noi suntem cei care o rezolvăm, ei sunt. Pur și simplu suntem acolo pentru a-i sprijini, fără a impune o anume soluție.