Care este cel mai bun stil de coaching în fotbalul pentru copii și juniori?

Toți ne amintim de acel tip de antrenor autoritar care impunea reguli stricte și așteptări crescute legate de obediență. Pedepse folosite deseori pentru a menține controlul asupra copiilor. Ordine care trebuiau să fie executate fără explicații, dar care nu aveau nici o corelație cu nevoile copilului, căruia i se acorda foarte puțină atenție. Deoarece acest tip de antrenor este interesat doar de statut și câștigarea de meciuri, un eșec al jucătorului duce la pedepse (banca de rezerve) și la înăsprirea regulilor (joci doar când consider eu că meriți), fără a lua în seamă modul în care copilul se simte raportat la eșec. Stilul autoritar este asociat cu rezultate bune pe termen scurt (câștigarea de meciuri), și absența problemelor comportamentale (frica îi face pe copii obedienți). Însă, pe termen lung, apar, de regulă, deficite ale abilităților sociale și stimă de sine scăzută.

„Să câștigăm campionatul? Nu știu, dar nu este o prioritate pentru mine. Aș fi mult mai fericit dacă aș ști că jucătorii mei contribuie la o societate mai bună, formează familii fericite și au grijă de oamenii din jurul lor. Aș primi mai multă satisfacție din aceste lucruri decât câștigarea unui titlu. Cu siguranță că mi-ar plăcea să câștig un alt campionat și vom încerca să facem asta. Dar trebuie să ne dorim mai mult decât victorii în locurile noastre de muncă. Încercăm să depășim toate obstacolele și să învățăm să fim mai buni. Dacă devenim oameni respectuoși și disciplinați în această lume, putem lupta cu orice. Trebuie să învățăm să colaborăm și să credem unul în altul, asta este ceea ce contează. Asta vrem să transmitem jucătorilor: credem în voi altfel nu am fi aici.”

Gregg Popovich - San Antonio Spurs, Decembrie 2016

Una dintre marile provocări pentru antrenorii de fotbal este să își dezvolte propriul stil și filozofie de coaching, astfel încât să poată construi relații profesionale de durată cu copiii și să aibă, de asemenea, șanse mai mari de succes în atingerea obiectivelor de formare a tinerilor jucători. Coaching-ul, în multe privințe, este ca parenting-ul, în sensul că nu există o abordare perfectă și o mare parte din această responsabilitate imensă se bazează pe metoda de încercare și eroare. Cu alte cuvinte, experimentăm zi de zi pentru a descoperi cea mai efectivă metodă de a crea un mediu ideal pentru educarea copiilor. Cu toate aceste provocări, psihologia dezvoltării copiilor poate avea un numitor comun cu psihologia sportivă prin aplicarea modelului parental propus de Diana Baumrind la stilul de coaching pe care îl folosim în timpul antrenamentelor și competițiilor astfel încât jucătorii să fie cât mai mult timp în zona de învățare.

Baumrind identifică 3 stiluri parentale tipice - autoritativ, permisiv și autoritar. Mai târziu, în anii ‘80, stilul parental neimplicat/neglijent a fost adăugat la modelul Baumrind. Din toate cele 4 stiluri, cel autoritativ este considerat cel mai sănătos și poate avea multe aplicații pentru antrenorii de copii și juniori.

Stilul autoritativ presupune o abordare care pune accent pe stabilirea unor standarde înalte în timpul antrenamentelor și meciurilor, dar și responsivitatea emoțională și susținerea față de copii sunt crescute. Deși așteptările sunt mari, atitudinea antrenorilor care adoptă acest stil este una asertivă, deschisă și flexibilă. Astfel, antrenorul acordă atenție nevoilor și dorințelor jucătorului, care are dreptul să își exprime și argumenteze părerile.

În loc să țipe și să forțeze copiii să urmeze instrucțiuni prin intimidare (stilul autoritar), sau să permită echipelor să se organizeze fără a le acorda feedback (stilul permisiv), antrenorii trebuie să abordeze stilul autoritativ și să-și facă timp pentru a explica obiectivele antrenamentului sau meciului, astfel încât copiii să fie mai înclinați să învețe informații noi.

Stilul autoritativ îi ajută pe antrenori să construiască relații mai sănătoase cu jucătorii, iar acest lucru se realizează prin schimbul de idei (ex. “Ce altă soluție puteai să alegi în acea situație?”) și feedback de la echipă (ex. “Care sunt motivele pentru care nu am reușit sa fim eficienți pe faza de construcție de la portar?”).

În concluzie, stilul autoritativ este considerat cel mai potrivit pentru formarea tinerilor jucători, acest stil având și o conexiune cu performanțe academice mai crescute, abilități sociale bune, încredere în sine, tulburări psihice mai rare.

Trebuie reținut că stilurile (cum ar fi cele din modelul propus de Diana Baumrind) ar trebui pur și simplu folosite ca un cadru pentru dezvoltarea propriei abordări a coaching-ului. Ceea ce înseamnă asta este că noi, antrenorii, avem destulă libertate pentru a ne construi propriile idei, stiluri și preferințe bazate pe propriile experiențe. Totuși, și acesta este probabil cel mai important aspect, procesul de învățare trebuie să fie asumat și dorit de către jucător, iar că să fie asumat și dorit, trebuie să fie axat pe nevoile lui, nu pe cele ale antrenorului.

Principalul motiv pentru care copiii renunță să mai joace este că sportul nu mai este distractiv. Într-un studiu din 2014 pentru Universitatea George Washington, cercetătoarea Amanda Visik a intervievat numeroși tineri sportivi și i-a întrebat de ce au practicat sport într-un mediu organizat, iar 9 din 10 au spus că motivul numărul 1 pentru care au jucat a fost că a fost distractiv!

Copiii din studiul George Washington au descris o experiență pozitivă și distractivă astfel:

• A depune efort maxim în ideea de a deveni mai buni și de a contribui la succesul echipei

• A fi tratați cu respect de către antrenori, părinți și colegii de echipă

• Timp de joc egal pentru toți colegii în toate competițiile indiferent de adversar

Ei au încercat să definească distracția prin sport prin 81 de caracteristici, iar câștigarea de meciuri (locul 48) sau câștigarea de medalii (locul 67) nu au terminat pe primele locuri, acolo unde s-au regăsit caracteristici precum să depui efort maxim (locul 1), să formezi prietenii (locul 5), sau să exersezi și să fii activ (locul 6).

Tot în acest studiu, copiii ne spun că unul dintre principalele motive pentru care renunță este pentru că le este frică să greșească, pentru că sunt criticați, antrenorii țipă la ei, sunt pedepsiți cu banca de rezerve, și multe altele. Trebuie să înțelegem că jucătorii de top se dezvoltă în medii în care greșelile sunt acceptate, unde sunt încurajați să încerce și să eșueze și sunt făcuți să înțeleagă că eșecul este o parte necesară a procesului de dezvoltare. Antrenorii și părinții care comentează continuu de pe margine, influențând fiecare decizie și acțiune pe care o iau jucătorii, creează o cultură a fricii care îi scoate pe copii din joc.

O soluție ar fi să acceptăm eșecul și asumarea riscurilor la tinerii jucători de fotbal. În loc să lăudăm doar rezultatul unei acțiuni de succes, trebuie să lăudăm ceea ce fac copiii imediat după o greșeală. De exemplu, reacția unui copil care încearcă să recupereze mingea imediat după ce a pierdut-o într-o situație 1v1 trebuie încurajată. Dacă lăudăm reacția pozitivă la eșec, creăm un mediu sigur în care copiii simt că pot face greșeli pe care tot ei le pot repara. Astăzi, în întreaga lume, statisticile arată că peste 70% dintre copii renunță la sportul organizat până la vârsta de 13 ani. Adulții implicați în fotbalul pentru copii și juniori, fie ei părinți sau antrenori, au responsabilitatea de a crea un mediu care să servească nevoilor, valorilor și priorităților copiilor, și nu doar adulților. 70% dintre copii ne spun că mediul pe care l-am creat nu este unul distractiv.

Putem face schimbări începând cu următorul antrenament, și putem face acest lucru creând un mediu care acceptă greșelile ca parte din procesul de formare al jucătorilor. Trebuie să ne uităm cu atenție la cine se află în fața noastră, și să ne adaptăm stilul în funcție de nevoile copiilor.

Să schimbăm stilul de coaching în beneficiul următoarei generații de fotbaliști!